Vineri. Am plecat din redacţie. Începea sfârşitul meu de săptămână.
Vineri. Adorata, iubita, dorita şi mult râvnita mea Vineri! Mă îndrept către maşină, veselă, zâmbind şi fredonând. Numai că fericirea mi-a fost brusc curmată şi eu adusă brutal cu picioarele pe pământ. Maşina mi-era blocată de o sufragerie pe roţi! Clipoceau avariile "sufrageriei", dar nu m-am liniltit până nu am vazut şi şoferul la volan. Mi se mai întâmplase să stau jumătate de oră lângă nişte avarii pornite. Mă blocase şi era parcat atât de aproape că nu aş fi avut loc să mă strecor în maşina nici dacă aş fi fost anorexică! Îi bat proprietarului "Căşii" mobile în geam. Se dă jos şi îi zic:
– Nu vă suparaţi, aş vrea să plec şi eu cu maşina...
Se uită la mine straniu, luat prin surprindere ca de o creatură de pe altă planetă.
( - Bai, mă gândesc eu, arătam a om când am plecat. De ce naiba mă priveşte aşa, că doar nu m-am transformat…)
Cu greu găseşte cuvintele potrivite:
- O secundă! ....şi dă să traverseze peste bulevard.
- Domneeee, (zic mai mult strigând), unde pleci că vreau să plec?!
Se întoarce. Mă îndrept şi eu către maşina mea. Dar Domnul, începe o discuţie aprigă cu un prieten care tocmai traversase peste spaţiul verde, bulevardul. Au pus de şuetă, sau făceau cenaclu, habar
n-am. Cert e că eu vorbeam cu ei ca la pereţi.
- Domne, nu pricepi să muţi mastodontu ăsta mai încolo??
Aiurea, nici nu se sinchiseau. Eu pe lângă maşinoiu ăluia eram precum Guliver în Ţara piticilor. Sau ca Alice, dar nu în Ţara Minunilor, ci în Ţara Nesimţiţilor!
Aştia doi gesticulau, se enervau, vorbeau chiar în mijlocul drumului. Cotropiseră prima bandă. Maşinile îi ocoleau pe nebuni, şi, de parcă ei nu erau îndeajuns, hop şi eu! Mă duc iar la el şi de data asta chiar strig enervată:
- Da dă-o mai nene naibii de treabă, da nu-nţelegi că vreau să plec şi nu pot sa urc la volan? Da' asta e lipsa de bun simţ! …
S-a uitat lung la mine. Şi iar mi-a creat impresia că-s o vedetă din Avatar, dar măcar s-a urcat în vila lui şi a pornit motorul. Am mai aşteptat ceva că nu terminase conferinţa cu prietenu'. Apoi a catadicsit să dea în spate, câte un mm pe oră. Când m-am suit la volan aveam pulsul 3000 pe secundă. Am plecat şi ăia doi tot de vorbă erau, tot cu prima banda ocupată.
MORALA:
Am prieteni buni, oameni deosebiţi, care au maşini mari, dar ei sunt excepţia!
Regula la români e aşa: cu cât o au mai mare, maşina evident, cu atât bunul simţ s-a dus. Strivit de greutatea maşinii!
Vineri. Adorata, iubita, dorita şi mult râvnita mea Vineri! Mă îndrept către maşină, veselă, zâmbind şi fredonând. Numai că fericirea mi-a fost brusc curmată şi eu adusă brutal cu picioarele pe pământ. Maşina mi-era blocată de o sufragerie pe roţi! Clipoceau avariile "sufrageriei", dar nu m-am liniltit până nu am vazut şi şoferul la volan. Mi se mai întâmplase să stau jumătate de oră lângă nişte avarii pornite. Mă blocase şi era parcat atât de aproape că nu aş fi avut loc să mă strecor în maşina nici dacă aş fi fost anorexică! Îi bat proprietarului "Căşii" mobile în geam. Se dă jos şi îi zic:
– Nu vă suparaţi, aş vrea să plec şi eu cu maşina...
Se uită la mine straniu, luat prin surprindere ca de o creatură de pe altă planetă.
Cu greu găseşte cuvintele potrivite:
- O secundă! ....şi dă să traverseze peste bulevard.
- Domneeee, (zic mai mult strigând), unde pleci că vreau să plec?!
Se întoarce. Mă îndrept şi eu către maşina mea. Dar Domnul, începe o discuţie aprigă cu un prieten care tocmai traversase peste spaţiul verde, bulevardul. Au pus de şuetă, sau făceau cenaclu, habar
n-am. Cert e că eu vorbeam cu ei ca la pereţi.
- Domne, nu pricepi să muţi mastodontu ăsta mai încolo??
Aiurea, nici nu se sinchiseau. Eu pe lângă maşinoiu ăluia eram precum Guliver în Ţara piticilor. Sau ca Alice, dar nu în Ţara Minunilor, ci în Ţara Nesimţiţilor!
Aştia doi gesticulau, se enervau, vorbeau chiar în mijlocul drumului. Cotropiseră prima bandă. Maşinile îi ocoleau pe nebuni, şi, de parcă ei nu erau îndeajuns, hop şi eu! Mă duc iar la el şi de data asta chiar strig enervată:
- Da dă-o mai nene naibii de treabă, da nu-nţelegi că vreau să plec şi nu pot sa urc la volan? Da' asta e lipsa de bun simţ! …
S-a uitat lung la mine. Şi iar mi-a creat impresia că-s o vedetă din Avatar, dar măcar s-a urcat în vila lui şi a pornit motorul. Am mai aşteptat ceva că nu terminase conferinţa cu prietenu'. Apoi a catadicsit să dea în spate, câte un mm pe oră. Când m-am suit la volan aveam pulsul 3000 pe secundă. Am plecat şi ăia doi tot de vorbă erau, tot cu prima banda ocupată.
MORALA:
Am prieteni buni, oameni deosebiţi, care au maşini mari, dar ei sunt excepţia!
Regula la români e aşa: cu cât o au mai mare, maşina evident, cu atât bunul simţ s-a dus. Strivit de greutatea maşinii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu